Consultari, consilieri si o dezinformare ordinara

Sincer, m-am cam plictisit de scris pe tema reformei constitutionale. Ma oboseste foarte mult modul superficial in care este tratat un subiect foarte important, si falsele argumentatii pe care le intalnesc la tot pasul. Presedintele prerogative constutitutionale inexistente si rastalmaceste Constitutia. Spune ca va apara vointa romanilor si suveranitatea poporului exprimata prin referendum, si incearca sa construiasca din Constitutie in mod fals un caracater obligatoriu al referendumului (mai bine zis “plebicist”-ului) din noiembrie. Cristian Preda, pe langa niste propuneri utile, face si unele care se bat cap in cap. Si creaza un fals argument pentru republica “semi-prezidentiala”, anume ca este nevoie de un presedinte care sa dizolve parlamentul in situatii criza, de parca parlamentul nu se poate dizolva si singur, sau la vointa primului ministru intr-o republica parlamentara. Mai mult creaza impresia ca Romania nu ar avea deja un sistem mult mai semi-prezidential decat cel francez. In Franta nici un presedinte nu a desemnat prim-ministru pe altcineva decat cel care avea majoritatea in parlament, sau nu a refuzat primului ministru o nominalizare de ministru.

Toate acestea insa palesc fata de culmea si superlativul manipularii si dezinformarii practicata de consilierul prezidential Catalin Avramescu.  Am avut dizgratia sa gasesc si sa citesc in ultimele zile cateva articole ale acestui consilier publicate in Bursa. Ce pot sa spun este ca nu am vazut exemplu mai cras de minciuna de distorsionare si de intoarcere pe dos a adevarului. Poti sa fi adeptul unui sistem prezidential, asta e okay atata vreme cat o faci din convingere si aducand argumente valabile. Poti sa fi prost informat, dar in cazul unui profesor universitar nu cred ca se pune problema. Inadmisibil este insa sa construiesti, argumente nici nu se pot numi, motive false, si inventate, opusul realitatii.

In acest articol din Bursa autorul face o pledoarie, cea mai nerusinata,  impotriva sistemului parlamentar. Sub titlul “Pericolele parlamentarismului” tezele sale suna asa:

“Mai grav e altceva. Istoria Europei – aceea reală, nu aceea imaginată de politruci – ne arată că nu prezidenţialismul ci, dimpotrivă, parlamentarismul este preludiul dictaturii şi totalitarismului.
Luaţi cazul domnului Benito Mussolini, lider al Partidului Naţional Fascist, care obţinuse mai puţin de 10% din locurile din Parlament la alegerile din Mai 1922. Reprezentarea proporţională face însă minuni, iar Mussolini e chemat, legal, să alcătuiască Guvernul, pe 28 Octombrie 1922. Cabinetul pe care Prim-ministrul Mussolini îl conducea era unul de coaliţie, care îi mai cuprindea pe liberali şi pe naţionalişti.
Un alt Prim-ministru celebru în istoria europeană: Adolf Hitler. El conduce, din 30 Ianuarie 1933, un cabinet minoritar, susţinut de nici 40% din Parlament.
Mai doriţi exemple de Prim-miniştri care şi-au târât ţara în abisurile infamiei? Mareşalul Pétain, al cărui nume e sinonim cu colaboraţionismul, e numit şeful Guvernului, la 16 Iunie 1940, funcţie din care livrează Franţa germanilor. Succesorul său pe scaunul de Prim-ministru, Laval, sfârşeşte în 1945, în faţa plutonului de execuţie, condamnat pentru înaltă trădare.
De pe listă nu pot lipsi: Salazar (Prim-ministru şi dictator al Portugaliei între 1932 şi 1968), Vidkun Quisling (Prim-ministru al Norvegiei între 1942 şi 1945, executat pentru înaltă trădare), Bettino Craxi (Prim-ministru al Italiei între 1983 şi 1987, fuge de justiţie unde fusese inculpat pentru corupţie şi legături cu Mafia), şi Engelbert Dollfuss (Prim-ministru al Austriei între 1932 şi 1934, promotorul “austro-fascismului”).
Ce ne arată aceste exemple? Ele ne arată că alunecarea spre totalitarism şi autoritarism a fost efectuată adesea cu mijloacele parlamentarismului. Că lideri abuzivi s-au menţinut la putere cu mijloacele parlamentarismului. Mai grav, însă, ne arată cât de fragil a fost, în perspectivă istorică, parlamentarismul european….”

Esenta parlamentarismului de la care autorul face abstractie in mod intentionat este alegerea primului ministru de catre o majoritate parlamentara rezultata in urma unor alegeri libere;  posibilitatea ca primul ministru sa-si piarda functia in urma unor noi alegeri sau prin motiune de cenzura, si imposibilitatea primului ministru de a desfiinta prin metode legale sistemul democratic. In nici un sistem parlamentar un presedinte sau sef de stat (monarh) nu poate numi prim ministru pe cineva fara sustinere parlamentara.

Niciunul dintre exemplele lui Avramescu nu are legatura cu parlamentarismul! Sa le luam pe rand:

1. Mussolini, cum a ajuns el la putere? Mussolini era liderul unor grupari paramililtare, teroriste s-ar putea spune, care nesanctionate de politie sau justitie terorizau prin violenta, distrugere si asasinate adversarii politici, si cucereau prin forta intregi orase. Fara a avea o sustinere parlamentara el a intrat in gratia unor cercuri de influenta din jurul regelui Italiei. Pentru a ajunge la putere si-a pus armata paramilitara sa marsaluiasca spre Roma, el asteptand la Milano. In fata marsului fascist catre Roma prim ministrul liberal de atunci, Facta, incercand sa apere ordinea si constitutia, a cerut regelui sa impuna starea de asediu, si avea sprijinul armatei pentru a suprima fascistii. Regele insa a refuzat impunerea starii de asediu, l-a demis pe Facta si l-a numit pe Mussolini prim ministru. Mussolini a ajuns deci prim ministru nu datorita parlamentarismului (inexistent oricum atunci in Italia), ci din cauza absentei lui. A fost numit de seful statului cu atributii echivalente celor prezidentialiste, si sistemul proportional nu a avut niciun rol in numirea sa. Dupa ce a ajuns prim ministru foarte repede Mussolini schimbat -ce oare- sistemul electoral, asigurand partidului clasat pe primul loc o majoritate de doua treimi in parlament. Dupa ce a distrus libertatile civice, libertatea presei si au mai murit asasinati cativa din liderii opozitiei, Mussolini a interzis toate partidele in afara partidului fascist.

2. Hitler.  Cel care conduce un cabinet minoritar, cum a ajuns insa in functia de cancelar? Sistemul german interbelic a fost unul semi-prezidential, foarte asemanator cu unul mai contemporan. Seful guvernului era numit de presedinte, si chiar daca nu dispunea de o majoritate parlamentara putea legifera prin ordonante de urgenta. Presedinte era maresalul Hindenburg, nu tocmai un democrat, dar care a fost sprijinit de toate partidele democratice ca Hitler sa nu ajunga presedinte. Influentat de cercuri de influenta, patroni de mari firme, Hindenburg, presedintele l-a numit in cele din urma pe Hitler cancelar, cu toate ca in acel moment nazistii aveau 33% in parlament, si toate partidele democratice la un loc mult mai mult. Dupa asta Hitler a terminat constitutia democratica (semi-prezidentiala nu parlamentara!) in mod neconstitutional. Pentru a obtine doua treimi in parlament a impiedicat fizic (arestare), si cu concursul ilegal al institutiilor statului, prezenta parlamentarilor opozitiei in parlament.

3. Petain, care conform lui Avramescu a livrat Franta germanilor. Petain, un militar, a fost numit prim-ministru de catre presedintele Lebrun, dar asta dupa ce Franta era deja infranta de catre Hitler, cel numit tot de un presedinte. Nu a castigat nici o alegere parlamentara. Si el s-a facut in cele din urma sef de stat si l-a numit prim-ministru pe Laval, dar oricum nu guvernau decat o jumatate din Franta, ca marionete a lui Hitler. De parlamentarism nu poate fi vorba.

4. Salazar portughezul. Ce e mai infam, sa-i aduci pe Mussolini, Hitler si Petain ca martori ai acuzarii perlamentarismului sau pe Salazar? Salazar a fost numit prim ministru direct de catre un dictator militar Antonio de Fragosa Carmona, un pucist care a inlocuit democratia cu o dictatura militara.

5. Quisling norvegianul. Daca ati crezut ca supralicitarea exemplelor anterioare este imposibila, ei bine atunci v-ati inselat inca odata. Quisling era liderul unui partid fascist norvegian care nu a intrat niciodata in parlament. Dupa ocuparea Norvegiei de catre germania nazista aceasta a fost guvernata de catre un german, comisarul lui Hitler Terboven. Terboven, dupa ce a desfiintat toate partidele politice, si a confiscat toate bunurile lor, dupa ce a introdus pedeapsa cu moarte pentru raspandirea informatiilor care ar putea ajuta inamicul, si dupa ce a confiscat toate aparatele de radio pe tot teritoriul Norvegiei (!!!), l-a numit dupa doi ani de ocupatie prim ministru pe Quisling. De prisos a spune ca guvernul legitim al Norvegiei se afla in exil la Londra. “ Sunt cazuri, cum ar fi acela al Marii Britanii, unde parlamentarismul a fost un succes la scara istoriei. Dar acestea par excepţiile.” (Avramescu dixit) Quisling desigur probabil ca facea parte nu din exceptia de succes a parlamentarismului ci din regula ei…

6. Craxi. A fost un prim ministru corupt al Italiei timp de patru ani. Nu inteleg ce cauta in aceasta lista, nu a introdus dictatura sau totalitarismul in Italia. A pierdut puterea prin metode democratice, si de atunci a fost atat de urmarit de justitie incat a luat calea exilului si a murit in Tunisia.

7. Dollfuss. Dollfuss a ajuns prim-ministru sustinut la limita de o majoritate parlamentara. Dupa ce a ajuns la putere insa a desfiintat in mod neconstitutional si ilegal  Parlamentul si Curtea Constitutionala. Presedintele de atunci Miklas i-a permis sa faca asta neexercitand atributiile sale constitutionale, de garant al Constitutiei.

Cu toate ca as mai avea chef sa leg cateva epitete de ceea ce am vazut este de prisos. Ce mi se pare mai important este insa urmatoarea chestiune. Intr-o tara normala (fie ea parlamentara sau prezidentiala) cine ar scrie asa ceva a doua zi si-ar da demisia. Iar daca nu si-ar da-o, a treia zi ar fi dat afara, din toate functiile publice, si mai ales ca profesor universitar. Chiar e profesor univeritar? Cum a ajuns? Cum de mai e?

PS1: pentru ca s-a vorbit atata despre ziua maghiarilor de pretutindeni: le urez tuturor maghiarilor La Multi Ani! Nu chiar tuturor, acelor 1% care sunt sovini nu, dar ei sunt o foarte mica minoritate, dar cu amplificatoare foarte mari.  Merita infinit mai mult amplificat mesajul lui Tihi Czika, un cetatean roman de etnie si limba materna maghiara.

PS2: daca va e lehamite de politica sau de diversiuni nationaliste va recomand literatura: “Mirozna vaduvei vopsite” si blogul lui Vania.