Oligarhizarea si uninominalul

Las la o parte discutia despre motivatia  europarlamentarul Cristian Preda de a deschide tocmai acum o dezbatere despre oligarhizarea din partidul sau. Sau intrebarea, de ce nu a deschis-o mai devreme, si de ce nu a avut probleme sa fie coleg de partid cu alti oligarhi. Mi se pare pentru moment irelevanta.

Unde sunt de acord cu Cristian Preda: ca tema oligarhizarii din partide este foarte importanta. In fond este vorba de intrebarea daca doar afaceristi, oameni recomandati mai ales de conturile lor bancare, mai pot accede in functii publice. Si daca oameni fara atatia bani, dar cu competente, experiente dovedite, cu atitudini si principii clare, cei care nu-si pot cumpara un loc de parlamentar, dar daca l-ar avea nici nu si-ar trada partidul pentru nimic in lume, daca acesti oameni mai au vreo sansa de a ajunge intr-o functie publica. Si as adauga ca aceasta intrebare se adreseaza tuturor partidelor.

Unde nu sunt de acord cu Cristian Preda: in lipsa de legatura pe care o face intre oligarhizarea partidelor sau a vietii publice si votul uninominal, absenta unor reguli constitutionale sau legale care sa impuna democratia interna in partide, si absenta unor reguli clare de finantare a campaniilor electorale, si aceea ce trebuie sa fie nepermis in campanii.

In ce priveste votul uninominal, el este in opinia mea principalul catalizator si accelerator al oligarhizarii. Voi reveni si cu alte argumente, ma rezum deocamdata in a afirma ca votul uninominal este cel care (mai ales neacompaniat nici de alte reguli, cele mentionate mai sus, nici de traditii si institutii democratice calite in timp) este cel care eclipseaza complet si permanent pregatirea, calitatile si valorile unor candidati. Si este cel care pune accentul pe banii din contul personal, al rudelor sau a unui sponsor, bani din care trebuie cumparat si tocmit. Cadourile electorale, pachetele alimentare si galetile, bannerele, reclamele din media, jurnalistii care dau acces la un microfon, sociologii care furnizeaza sondaje, organizatiile care pot asigura multe voturi la pachet, manelistii care compun manele electorale si televiziunile care le difuzeaza. Eclipsata ramane si competitia pentru cele mai bune idei si solutii.

Ori domnul Preda s-a remarcat cat timp a fost consilier prezidential (si dupa aceea) ca un avocat al sistemului uninominal majoritar, si ca un critic al reprezentarii proportionale garantate inca, in mod partial, de actuala lege electorala (“de ce au intrat atatia liberali in parlament?”).  Nu s-a remarcat sustinand legi care sa impuna democratizarea partidelor, sau a modului in care se desfasoara campaniile electorale. S-a evidentiat in schimb sustinand referendumul pentru reducerea numarului de parlamentari (si implicita crestere a proportiei de oligarhi din cadrul parlamentarilor) si nu a combatut falsul argument lansat de presedinte potrivit caruia un parlament mai mic ar determina reducerea coruptiei.  S-a evidentiat in schimb sustinand si el (pentru un politolog in opinia mea) absolut penibila idee conforma careia Romania ar avea in momentul de fata un sistem tricameral (!), cu parlamentul european ca a treia camera. Si ca Romania, odata desfiintat Senatul, ar mentine un sistem bicameral cu parlamentul UE ca secunda camera.

Concluzia mea: mi se pare in cel mai bun caz incomplet demersul celor care acuza efectele previzibile si simptomele unor masuri pe care tot ei le-au sustinut, sau nu au incercat sa le combata. Acest demers este sortit esecului daca nu rosteste adevaratele cauze ale problemei. Cu toate acestea o discutie ca si cea lansata de Cristian Preda poate fi benefica daca este dusa pana la capat.