Am citit un reportaj foarte interesant publicat in Romania Libera despre intalnirile publice ale Hertei Müller la Bucuresti. Merita citit din foarte multe motive.
Ce am remarcat in special, si in mod negativ, a fost felul in carea fost tratata Herta Müller de catre cei care erau chiar gazdele ei. Oameni de la care poate m-as fi asteptat la alta atitudine: Gabriel Liiceanu (amfitrion si editor) si Andrei Plesu. Cei doi au demonstrat verbal o lipsa de respect frapanta, atat fata de distinsa dar mereu modesta invitata, cat si fata de publicul ei. Doua citate din articol:
1.””Până la urmă, nimeni din Est nu a umblat cu maşina de scris la poliţie ca noi, care trebuia să obţinem permis pentru folosirea ei”, a observat câştigătoarea Nobelului făcând referire la faptul că scriitorii trebuiau să-şi înregistreze maşinile de scris pentru a putea fi identificaţi în cazul în care ar fi apărut manifeste sau scrieri subversive în regim de samizdat.
Replicile care au urmat acestui dialog spun multe despre cât de puţin conciliabilă este poziţia celor doi oameni de cultură: „Dumneavoastră aţi fost (să vă înregistraţi maşina de scris – n.r.)?”, a întrebat filosoful. „Da”, a răspuns Herta Müller. „Eu n-am mers”, a contraatacat Liiceanu. „Oh, sunteţi dizident”, l-a ironizat scriitoarea. „De ce aţi mers?” „Ca să folosesc maşina de scris fără să mă aresteze”. „ Trebuia să fiţi dizidentă şi să vă asumaţi riscul, să nu vă lăsaţi umilită în felul acesta.” „Da, dar vedeţi, n-am fost. Poate nici n-am fost dizidentă, pe când alţii au fost, cei care şi-au scris cărţile cu limbaj curat (necontaminat cu propagandă – n.red.)“.
2. Plesu: “„Voi vorbi puţin pentru că ştiu că Hertei nu-i plac lucrurile astea. Nu-i plac festivismele, vorbele mari, temenele, zâmbetele de circumstanţă şi blabla-urile. „Da. Aşa e”, a confirmat scriitoarea zâmbind. „Motivul pentru care Hertei nu îi plac aceste lucruri este acela că ea e un om cât se poate de autentic, ori în situaţii precum cea de faţă, toţi suntem un pic neautentici. Unii dintre dumneavoastră aţi venit pentru că vreţi să vă lăudaţi apoi pe la cunoştinţe cu un autograf al Hertei Müller, alţii, care au apucat alte vremuri, au intrat pentru că au văzut coadă şi se ştie că la coadă te aşezi chiar dacă nu ştii «ce se d㻓. La această afirmaţie, o femeie a strigat iritată: „Nu avem nevoie de jigniri!”, în timp ce un domn, şi mai nervos, a urlat din mulţime: „N-am venit să te ascultăm pe dumneata, ci pe doamna Herta Müller!“”
Chiar daca unele dintre aceste afirmatii au fost facute cu intentie ironica, nu vad nimic ironic sau hazliu in ele: denota atat lipsa de umor si de ironie (daca aceasta afost intentia), cat si lipsa de tact, respect si de simt pentru seriozitatea adecvata unui anumit moment.
Este vorba cred de un obicei foarte prost, care aduce prejudicii de imagine greu de reparat, si o meteahna mult mai larg raspandita chiar printre demnitarii cei mai de varf. Multa lume are impresia ca o aluzie sau o gluma (in marea majoritate a cazurilor foarte proasta, si urmata cel mult de hahaitul autorului) este necesara in orice moment pentru a demonstra ironie, siguranta de sine, relaxare, calitati de entertainer sau “capacitatea” de a avea mereu o replica, oricat de nepotrivita si imbecila ar fi.
Un alt exemplu la fel de recent:
Ministrul Justitiei si Lord Chauncellor-ul Marii Britanii, Kenneth Clarke, unul dintre cei mai distinsi fruntasi al partidului conservator, a facut o vizita la Bucuresti si in cadrul intalnirii cu presa a spus ca a mai fost in Romania in urma cu mai multi ani si intre timp tara s-a schimbat foarte mult.
“”Cu singuranţă sunteţi printre puţinii care spun că România s-a schimbat”, a spus, râzând, şeful statului, spre amuzamentul celor care participau la întâlnire.”
Pentru astfel de atitudini englezii au un termen: emberrasing.
UPDATE (NO COMMENT)
Cartarescu despre vizita Hertei Müller in evz, “O sansa irosita”:
“Ca să devină un oaspete iubit şi admirat al ţării a cărei limbă o vorbeşte atât de bine, Herta Müller ar trebui să arate mai multă empatie faţă de oamenii acesteia”