Cultura politica si “plebicistul”

“Plebicistul” este rastalmacirea ironica caragieleasca apusa in gura lui Farfuri a termenului plebiscit. Iar plebicistul este rastalamcirea si pervertirea reala, politica a democratiei directe si a conceptului de referendum.

Sunt in principiu un sustinator al ideei de democratie directa. Insa ca democratia directa si referendumul ca instrument democratic sa functioneze este absolut necesar ca alte conditii sa fie indeplinite. In primul rand , asa cum spuneam si in legatura cu reducera varstei legale pentru dreptul de vot, ar trebui sa existe o cultura politica adevarata, alita timp de decenii daca nu secole, si de o educatie politica timpurie, in scoli. In al doilea rand, ca un referendum sa nu devina un plebiscit, ar trebui reguli, legi, legi constitutionale, care sa reglementeze mult mai clar un referendum. Cine poate introduce o tema de referendum, si mai ales cand si cum? Un referendum suprapus cu alte alegeri si lipsit de o dezbatere autentica, o informare temeinica a alegatorilor despre subiect, si lipsit de resurse absolut egale de informare intre tabara “DA” si  “NU” nu este un referendum, este un “plebicist”. Si Ceausescu si Mihai Antonescu si cam toti dictatorii au castigat plebiscitele cu peste 95%.  De democratie sau democratie directa nu putea fi vorba, mai multe detalii si in acest articol.

Am citit pe blogul deputatului Mihai Voicu despre o dezbatere si rezultatele unui sondaj de opinie pe acest subiect:

– 91%  ar vota la referendum pentru reintroducerea pedepsei cu moartea.

– 94% respectiv 89% ar vota pentru retragerea drepturilor cetatenesti a unor minoritati etnice daca acestea comit o infractiune respectiv daca isi exprima o  opinie politica.

– 88% ar vota pentru pedeapsa cu inchisoarea pentru cei care nu sunt de acord cu invatatura crestina sau ar critica Biserica ortodoxa.

– doar 34% cunosc rolul legislativ al Parlamentului.

Aceste date sun o ultima demonstratie daca mai era nevoie pentru anumite concluzii:

1. Democratia directa si institutia referendumului nu pot functiona fara o cultura politica confirmata, si fara o educatie politica si cetateneasca care trebuie introdusa in curricula gimnaziilor.

2. Atata timp cat aceste conditi nu sunt implinite rezultatele unui referendum pe teme care ar schimba Constitutia, sau ar leza drepturile cetatenesti si valorile fundamentale democratice, nu poate fi decat un referendum consultativ, si ca indiferent de orice referendum, pentru modificarea Constitutiei pe buna dreptate sunt valabile doar articolele 150-152 din Constitutie, prin care doar Parlamentul cu majoritate de 2/3 poate modifica Constitutia.

3. Ca precedentele doua “referendumuri” au fost, in lipsa indeplinirii conditiilor necesare pentru un referendum, doar plebiciste convocate in scopuri electorale, pentru a aduce avantaje electorale unui anumit partid, si fara o dezbatere corecta.

Miscarea violeta are tot mai multi sustinatori

Brown: “David, ai vazut flyerul? Uita-te acolo unde iti arat!”

Miliband: “Da, Gordon, l-am vazut.”

Brown: “Bine ca ti-ai luat in sfarsit o cravata violeta, altfel sa stii ca aveam pentru tine si un post de subsecretar de stat  pentru agricultura, hai ca glumesc..”

Miliband: “Mi-am luat din prima zi in care mi-ai zis, dar sa stii ca n-a fost usor, in majoritatea magazinelor nu se mai gaseau, oare de ce?”

Brown: “Pai ti-am mai zis, tu nu ai auzit inca de miscarea violet? De cand am aflat de ea i-am pus pe cei de la MI6 sa-mi trimita zilnic rapoarte, si ti-am spus: pe 2 aprilie nu ai liber!! Mergem impreuna in Romania, dar incognito, intelegi? Nu sufli o vorba nimanui!”

Miliband: “Sigur!”

Brown: ” Sa vedem cum au strans ei peste 100 de bloggeri si peste 1700 de prieteni pe facebook pentru o miscare de atitudine civica adevarata, ma intelegi? Daca am avea noi atatia sustinatori in online, ehei, n-am mai avea emotii… ai vazut ce au patit Sarkozy si Berlusconi la alegeri… cam asta ne paste si pe noi… Si nu uita: intra pe flyer si descarca-l si copiaza-l in cateva sute de exemplare sa impartim si noi flyere…”

Miliband: “Asa am sa fac!”

Drept de vot la 16 ani?

Printre propunerile de modificare a Constitutiei am vazut si reducerea varstei minime pentru a-si exercita dreptul de vot de la 18 la 16 ani.  Cred ca este o masura care poata fi luata in vedere, fara a fi insa nici prioritara nici urgenta. De ce? In opinia mea dintr-un singur motiv, un motiv statistic, pe care nu l-am auzit nici de la sustinatori, nici de la adversarii votului la 16 ani.

Ce inseamna votul la 16 ani? Inseamna ca toti cei care au 16 ani voteaza? Nu. Inseamna ca cei care au 16 ani la data alegerilor pot vota, insa alegeri au loc numai odata la patru ani pentru parlament si odata la cinci ani pentru presedinte.

Ce inseamna votul la 18 ani? Inseamna ca toti cei care au 18 ani voteaza? La fel de putin. Inseamna ca cei care au 18 ani impliniti pot vota. Daca cineva are ghinionul de exemplu sa fi implinit 18 ani pe 10 decemrie 2009, atunci acel tanar va vota prima data un parlament la varsta de 20 de ani si 11 luni, iar un candidat la presedentie va putea vota prima data abia la varsta de 22 de ani si 11 luni implinite.

Votul la 18 ani implica o varsta medie a primilor alegatori de 20 de ani in cazul alegerilor parlamentare iar in cazul alegerilor prezidentiale o varsta medie de 20 de ani si 6 luni.

Ce ar insemna reducerea varstei de la 18 la 16 ani? Ar insemna ca varsta medie a primilor alegatori va fi de 18 ani pentru parlamentare si 18 ani si jumatate pentru prezidentiale.

Un efect secundar ar fi poate si o usoara crestere a importantei temelor de campanie electorala care privesc tinerii, cum ar fi educatia universitara si locurile de munca.

Istoria partidului liberal britanic (III)

Istorioara mea a devenit mai lunga decat prevedeam la inceput. Sper insa ca nu am plictisit pe nimeni, dar credeti-ma ca e foarte greu de rezumat o foarte  lunga si glorioasa istorie in cateva articole, si in cateva sute sau mii de cuvinte :-). Ma oprisem pe undeva la inceputul secolului XX, as zice cel mai remarcabil din istoria liberalismului britanic.

7. In anul 1905 se implineau 20 de ani de guvernare conservatoare neintrerupta.  Doua decenii in conserva, de inactivitate, de amanare a reformelor necesare. Atunci tanarul parlamentar conservator Winston Churchill a trecut de la conservatorii care se aflau la putere la liberalii aflati in opozitie. In 1905 liberalii au repurtat una dintre cele mai rasunatoare victorii in alegeri. Prim ministru a devenit Campbell-Bannerman, care a murit doi ani mai tarziu in functie de catre Asquith, pana atunci ministru de finate. Nou ministru de finante a devenit David Lloyd George, iar Winston Churchill a fost repede promovat in diferite functii ministeriale. Asquith, Lloyd George si Churchill au initiat imediat cel mai ambitios program de reforme legislative din istoria Marii Britanii.

Ideologia liberalismului a ramas aceeasi, cea formulta astfel de William Harcourt:

“Liberty does not consist in making others do what you think right. The difference between a free Government and a Government which is not free is principally this—that a Government which is not free interferes with everything it can, and a free Government interferes with nothing except what it must. A despotic Government tries to make everybody do what it wishes, a Liberal Government tries, so far as the safety of society will permit, to allow everybody to do what he wishes. It has been the function of the Liberal Party consistently to maintain the doctrine of individual liberty. It is because they have done so that England is the country where people can do more what they please than in any country in the world.”

Free government iterferes with nothing except what it must, mi se pare miezul doctrinei liberale. Iar liberalii s-au ocupat atunci si de “what it must”, si au introdus in premiera un program de minima asigurare sociala pentru invalizi, bolnavi, pensionari si someri. Pentru a-l finanta Lloyd George cu sprijinul direct al lui Churchill au initiat o lege a bugetului care prevedea in premiera o impozitare echitabila a veniturilor, a articolelor de lux, a bauturilor alcoolice si a tabacului. Aceasta reforma a primit din nou un veto din partea Camerei Lorzilor (nedemocratica fiindca nealeasa) dominata de lorzi consorvatori. Atunci liberalii au recurs la alegeri anticipate care le-a reconfirmat majoritatea. Lorzii continuau sa se impotrivesca. Liberalii s-au adresat atunci din nou regelui sa creeze (numeasca) lorzi liberali, pentru a poate trece legislatia aprobata deja de doua alegeri  democratice prin camera nealeasa a lorzilor. Regele a promis ca va face acest lucru daca guvernul liberal va fi reconfirmat de o noua alegere.  La mai putin de un an de la ultimele alegeri, si in a treia alegere in decurs de cinci ani liberalii au castigat o noua victorie electorala. Atunci regele George V. a facut clar lorzilor nealesi ca nu vor mai putea bloca nici o lege. Guvernul liberal a trecut reforma sociala, bugetara, autonomia irlandeza, si chiar o decisva reforma constitutionala, care a luat camerei lorzilor dreptul de veto.

8. Guvernarea liberala a fost tot mai mult umbrita de norii de furtuna a primului razboi mondial. Marea britanie a fost nevoita sa se angajeze intr-o extrem de costisitoare cursa a inarmarii in concurenta cu Imperiul German. Liberalii si-au asumat si au trecut si de aceasta provocare. In 1914, cu toate ca nu aveau interese directe pe continent, si-au respectat angajamentele fata de Franta si Belgia, si au intrat in razboi impotria imperiilor germane si austro-ungare. Razboiul a fost deosebit de greu si costisitor, iar in 1916 intr-o perioada critica Lloyd George a prleuat functia de prim ministru, a reorganizat guvernul si a mobilizat si organizat cu succes toate rezervele si energiile tarii pentru ca antanta sa castige razboiul. Astfel a facut posibila si Marea Unire din 1918, respectand angajamentele asumate de aliati fata de Romania.

9. Dupa primul razboi mondial votul universal pentru care liberalii luptasera timp de multe decenii a devenit realitate. Sistemul uninominal a ramas insa, si pe fondul aparitiei partidului Labour a dus la o necontenita discriminare a alegatorilor liberali, si o subrezentare a acestora in parlament. In perioada interbelica au existat doua provocari majore: criza economica si ascensiunea Germaniei naziste. Pentru ambele provocari liberalii au avut cele mai bune solutii, ele insa nu au putut fi puse in practica din cauza ca se aflau in opozitie. Pentru a trece de marea depresie economica liberalii au propus un program elaborat de masuri, intitulat “We can conquer unemplyment”, la care au colaborat economisti de marca. Fata de Germania nazista liberalii au fost singurii care au sustinut combaterea ei timpurie chiar prin mijloace militare. Laburistii refuzau forta din principii pacifiste, iar conservatorii au adoptat dezastruasa politica de appeasement fata de Hitler. Dupa infrangerea Frantei si venirea lui Churchill in fruntea guvernului  liberalii au facut parte din guvernul de coalitie format de acesta.

10. In perioada postbelica liberalii s-au aflat mereu in opozitie grav prejudicati de sistemul uninominal. Cateva exemple foarte elocvente:

-la alegerile din februarie 1974 cele mai multe voturi le-au avut

1. Conservatorii 11.872.180 voturi, 37,9%; in parlament: 297 parlamentari, 46,7%

2. Laburistii 11.645.616 voturi, 37,2%; in parlament 301 parlamentari 47,4%

3. Liberalii 6.059.519, 19,3%; in parlament 14 parlamentari, 2,2%!!!

Partidul cel mai votat a ajuns pe locul doi. Iar liberalii cu toate ca a strans un procent care se afla peste jumatatea scorului obtinut de Labour a avut doar 14 parlamentari fata de cei 310 laburisti. Cu alte cuvinte: daca laburistii au avut in medie nevoie de ca. 39.000 de voturi pentru a-si alege un parlamentar, liberalii au avut  ca. 433.000 de voturi pentru fiecare parlamentar ales.

– la alegerile din 1983:

Conservatorii cu 42,3% din voturi au avut 61,1% in parlament.

Laburistii cu 27,6% din voturi, 32,2 % in parlament.

Liberalii cu 25,4% din voturi doar 3,5% in parlament!!

La inceputul anilor ’80 liberalii au format o alianta electorala cu un partid social-democrat, cu care a fuzionat in 1987.

In ultimii ani liberalii au reusit sa-si creasca putin reprezentarea parlamentara la ca. 9% (dupa alegerile din 2005), in pofida votului uninominal, care ii dezavantajeaza in contiuare puternic. La urmatoarele alegeri s-ar putea intampla din nou ca nici un alt partid (laburistii sau conservatorii) sa nu detina o majoritate in parlament, si sa depinda de voturile liberalilor, care astfel vor putea impune programul lor de reforme: intre altele reforma electorala sustinuta deja si de laburisti, si o Camera a Lorzilor aleasa.

In fotografie: Lloyd George si Churchill in drum spre parlament.

Cum a intrat John Stuart Mill in parlament

Printre intelectualii britanici care s-au implicat public in politica Marii Britanii secolului XIX se numara si filosoful John Stuart Mill. Mill a fost autorul unei vaste opere de carti si articole, filosof, teoretician al politicii economice, a scris si carti politice (“On Liberty”), despre etica, morala, educatie, etc. Nu a fost un filosof in sensul unuia care se invarte si ramane in turnul de fildes al abstractului, ci unul cu ochi, atentie si solutii pentru problemele si cerintele practice din viata de zi cu zi a tuuror cetatenilor. A organizat nenumarate campanii si dezbateri politice, pentru reforma sistemului electoral, a legilor; pentru protejarea libertatii individuale, a minoritatilor si celor lipsiti de drepturi in fata tiraniei majoritatii; pentru dreptul femeilor de a vota; pentru educatia muncitorilor, etc. A facut-o in cea mai mare parte din afara partidului liberal, el nefiind inregimentat in acest partid, dar totusi un liberal autentic.

Din biografia sa ar fi multe de remarcat, mi-a atras atentia un scurt fragment: Cum a intrat John Stuart Mill intr-un tarziu in parlament. Citez din “John Stuart Mill” de Jürgen Gaulke:

“In martie 1865 Mill a fost intrebat daca ar candida pentru Camera Comunelor din Westminster, daca o scrisoare circulara ar demonstra interesul alegatorilor pentru candidatura sa. In 1851 refuzase o candidatura. De data asta a fost de acord. Insa a pus cinci conditii: Im primul rand a avertizat ca nu se va ocupa de interesele locale din colegiu, in al doilea rand ca nu va reprezenta interesele partidului ci doar opinia sa personala. In al treilea rand, nu se va ocupa de interesele particulare ale unor membrii de partid din colegiul sau, in al patrulea, ca nu va putea contribui cu nici un penny pentru costurile campaniei electorale. In afara de asta a spus ca nu va putea duce o campanie electorala si va refuza sa raspunda la orice intrebare despre convingerile sale religioase. Mill a facut deci aproape totul pentru a nu fi ales. Conditiile sale practic inacceptabile au fost insa aprobate de catre liberali, care au pornit o strangere de donatii pentru campania sa electorala. Mill s-a impotrivit sa ofere o fotografie pentru afisele electorale si in mijlocul campaniei electorale s-a retras la Avignon, pana cu zece zile inainte de alegeri. A tinut doar doua discursuri electorale, una dintre ele in fata muncitorilor, care nu aveau drept de vot. Acolo s-a intamplat un incident. O pancarta a fost introdusa de catre adversarii sau in sala, o pancarta cu un citat din lucrarea sa “Ganduri”: “Minciuna provoaca clasei joase rusine, cu toate ca ea este o mincinoasa notorie”. Mill a recunoscut ca a scris acel pasaj. In mod surprinzator, in loc de tumulte a primit aplauze pentru sinceritatea sa. Pe 12 iulie 1865 Mill a castigat ca si candidat al Partidului Liberal colegiul in fata conservatorului W.H. Smith, cu o diferenta de 700 de voturi.”

Acest pasaj mie imi starneste multe intrebari, oare la noi:

-unui om ca J.S. Mill i s-ar propune vreodata sa candideze pentru parlament?

-i s-ar accepta conditiile puse?

-ar fi fost ales?

-si cand se va pricepe ca votul uninominal daca functioneaza undeva cu scartiieli si cu probleme atunci intr-o tara cu o adevarata cultura politica?

Istoria partidului liberal britanic (II)

Continuarea primei parti.

4. In primele trei decenii ale secoului XIX dar si inainte, tories s-au aflat practic neintrerupt la putere, comandati de invingatorul lui Napoleon generalul si ducele Wellington. In tot acest timp s-au acumulat multe probleme nerezolvate, Revolutia Industriala aducand mari modificari economice, demografice si sociale, Secolul Luminilor evolutii de alta natura. Doar sistemul politic britanic ramasese neschimbat si anacronic. Prioritatea principala era reforma sistemului electoral ramas practic nemodificat timp de secole. Doar o foarte mica parte din populatie avea drept de vot, si granitele circumscriptiilor electorale ramasesera practic neschimbate timp de secole, cu toate ca avusera loc schimbari demografice majore. Initial fiecare comitat si fiecare oras (oricat de mic sau de mare) trimitea doi reprezentanti in parlament. Unele orase au intrat insa in declin, avand o populatie mai mica decat multe sate, asanumitele rotten boroughs. Cu toate acestea ele alegeau in continuare doi parlamentari, ceea ce le facea un paradis al coruptiei si a cumpararii de voturi. Voturile erau licitate, ofertantul maxim le cumpara en detail si en gros (suna cunoscut?). Altele orase au crescut foarte mult. Iar revolutia industriala a creat noi mari orase precum Birmingham, Manchester, care erau cu totul subreprezentate. Si inainte de 1830 se formasera mai multe asociatii si cluburi politice pentru reforma politica. Ele au fost insa suprimate de catre puterea conservatoare, care ii acuza a fi agenti ai dusmanului francez, si s-a folosit de acest pretext pentru a scoate legi care limitau libertatea de expresie si permiteau punerea sub acuzarea de tradare. Anglia era insa rascoapta pentru o reforma, chiar daca a fost doar o mica reforma, nu o schimbare radicala.

Unii au incercat sa o impiedice prin toate mijloacele, iar altii au sustinut-o ferm nu s-au lasat intimidati si au impus-o in cele din urma cu mari greutati. Unii au fost conservatorii, iar ceilalti liberalii.

Detalii despre Reform Act 1932 se pot afla din link, dar as mai adauga ceva, pentru a ilustra dificultatile pe care le-au avut liberalii de a impune o minima reforma. In 1930 dupa alegeri, tot conservatorii castigasera o majoritate relativa, si Wellington revenea ca prim ministru, in pofida faptului ca opinia publica sustinea in cvasiunanimitate necesitetea reformei. Dupa o declaratie mai ferma ca niciodata impotriva reformei Wellington a fost demis prin motiune de cenzura si iberalii au ajuns sa formeze un guvern minoritar. Au introdus imediat Reform Act in Camera Comunelor, dar conservatorii au inceput sa o amane si sa o modifice prin amendamente. Atunci liberalii au cerut regelui sa dizolve parlamentul si sa convoace alegeri anticipate. In alegerile din 1931 liberalii i-au zdrobit pe conservatori, castigand practic toate circumscriptiile disputate sau care nu erau rotten boroughs. Legea a trecut de data asta in Camera Comunelor, insa Camera Lorzilor (nealeasa si controlata de conservatori) trebuia sa dea verdictul final. Cu toate ca intreaga tara se astepta ca lorzii conservatori sa voteze pentru sau cel putin sa se abtina de la vot, lorzii su respins legea. In Anglia au erupt imediat revolte violente stradale in care au si fost atacate resedintele unor lorzi  si unele inchisori, eliberand detinutii. Liberalii au cerut atunci regelui sa suspende formal sesiunea parlamentului, o lege odata respinsa nu putea fi reintrodusa decat intr-o noua sesiune. Odata reintrodusa legea in noua sesiune, ea a trecut in Camera Comunelor cu o majoritate si mai mare, si a ajuns din nou la lorzi. Lorzii nu mai aveau curaj sa respinga direct legea dar au incercat sa o modifice la “punctele esentiale” prin amendamente. Atunci Primul ministrul liberal Charles Grey a cerut regelui ca ultima masura constitutionala sa numeasca imediat pe banda rulanta lorzi liberali care sa schimbe configuratia Camerei Lorzilor. Regele a refuzat, iar Grey a demisionat, regele l-a desemnat pe Wellington sa formeze un guvern. Ce a urmat imediat a fost o revolta fara precedent, Anglia se afla aproape de revolutie. Grey a fost rechemat sa formeze guvernul si a acceptat cu conditia ca regele sa ameninte lorzii cu crearea unui numar nelimitat de lorzi liberali pentru a trece legea. Abia in aceste conditii lorzii conservatori s-au abtinut sa voteze si au permis trecerea legii… Cum spuneam a fost doar un mic pas catre democratie, reforma acesta nu a eliminat coruptia si inechitatea sistemului electoral, si a trebuit completata in scurt timp de multe alte reforme asemanatoare , a fost insa o mare victorie pentru liberali.

5. Prim minstrii si oameni de stat liberali remarcabili in secolul 19 au fost Charles Grey, John Russell, Palmerston (sustinatorul revolutiilor din 1948 din Europa) si William Gladtsone.  Principiile lor au ramas libertatile individuale, libertatea econominca si comerciala, evolutia parlamentarismului, si toleranta confesionala, eliminarea privilegiilor bisericii anglicane.

Departe de a fi fost o democratie dupa reforma din 1832, Anglia a evoluat treptat catre ea prin noi reforme liberale care au marit numarul cetatetinor cu drept de vot si au eliminat coruptia electorala implementate de catre liberalul Gladstone. Alte subiecte majore ale vremii au fost politica economica si chestiunea irlandeza. Au avut loc scindari importante pe aceste teme, migratii politice, insa nu pentru a ajunge sau ramane la putere ci din cauza unor principii. In chestiuni economice liberalii, ca si Adam Smith, sustineau comertul liber. Conservatorii insa sustineau majoritar protectionismul, taxe vamale exagerate care sa protejeze agricultura si industria autohtona. O fractiune a conservatorilor a trecut la  liberali din aceasta cauza. Ulterior liberalii au pierdut parlamentari. Chestiunea irlandeza si nediscriminarea pe motive religioase a fost inca un exemplu pentru o pozitionare corecta chiar daca nepopulara a liberalilor. Din aceasta cauza au lorzii din nou au blocat legile lor votate in Camera Comunelor, au pierdut alegeri, sau au fost uneori nevoiti sa plece de la guvernare. Liberalii au sustinut autonomia Irlandei, home rule, si punerea in drepturi egale a tuturor confesiunilor in detrimentul privilegiilor bisericii anglicane. Pentru asta au fost atacati din nou ca tradatori de tara si de neam, si ca adversari a “statului unitar national” britanic. La putini ani dupa aceste evenimente in 1921 Irlanda devenea independenta.

6. Cum s-a vazut liberalii nu propuneau intotdeauna masurile cele mai populiste, insa cam intotdeauna masurile de bun simt, fie ele populare sau nepopulare. Erau  sustinuti sau se inspirau din activitatea multor cluburi sau asociatii politice (Reform club, miscarea chartista), si din inputul multor intelectuali, scriitori si filosofi. Unul dintre ei a fost John Stuart Mill despre care pe scurt voi scrie separat.

Istoria partidului liberal britanic (I)

Partidul liberal britanic este in aceasi persoana Adam si Eva, mama si tatal tuturor partidelor liberale. Istoria sa este foarte interesanta si se suprapune de fapt cu istoria parlamentarismului, a democratiei, a statului de drept. Ce mi se pare remarcabil este faptul ca liberalii au sustinut si impus cand au putut pozitii si opinii, care in vremea cand au fost prima data propuse s-au ciocnit de opozitia tuturor adversarilor politici. Cu timpul ele insa au fost adoptate si pastrate de catre toate partidele politice, de catre toti adversarii lor , care dupa ce i-au combatut si atacat i-au plagiat fara multa rusine. Initial vroiam sa scriu o singura postare pe acest subiect, pe parcurs mi-am dat seama ca ar deveni mult prea lunga.

1.Partidul liberal britanic s-a intitulat astfel abia dupa 1859, anterior era cunoscut sub denumirea whigs, dar inainte de a vedea cine erau, cred ca ar merita o scurta paranteza despre istoria parlamentarismului. Cum a ajuns Anglia sa fie legiferata de un parlament? Un prim moment este anul 1215 cand nobilimea areusit sa oblige monarhul sa promulge Magna Charta, intr-un fel o prima constitutie, care reglementa ca puterea nu putea fi exercitata in afara legii, si ca de exemplu nimeni nu putea fi arestat, detinut, sau deposedat de proprietate in mod abuziv, si fara o sentinta judecatoreasca, un principiu fundamental al statului de drept, habeas corpus. Primul parlament a fost convocat in 1295 de catre regele Edward I, primul rege care a inteles ca nu poate modifica, creste sau introduce taxe de unul singur si fara consimtamantul unor reprezentanti ai regatului. “Ceea ce atinge pe toti trebuie abrobat de catre toti” a fost motivatia sa. Cum spuneam si cu alta ocazie, sistemul de alegere a reprezentantilor nu a fost uninominal. Fiecare comitat sau oras trimitea cel putin doi membri in parlament. In 1341 pentru prima data “comunii”, parlamentarii alesi, s-au intalnit separat fata de lorzii nealesi. Desigur parlamentul nu se intrunea in mod regulat, ci doar la convocarea monarhului, iar votul era cenzitar. De remarcat faptul ca in Transilvania, incepand din secolul XVI a existat un parlament oarecum asemanator: Dieta Transilvaniei. In prima jumatate a secolui XVII disputele intre parlament si monarh escaleaza, pe teme fiscale si religioase, si se ajunge la razboi civil. Parlamentul infrange regele, il decapiteaza, Cromwell transforma Marea Britanie intr-o republica, desfiinteaza monarhia si Camera Lorzilor, care se restaureaza in 1660.

2. Dupa restaurarea din 1660 apar pentru prima data gruparile politice care ulterior urmau sa devina partidul liberal si cel conservator, whigs si tories. Aceste denumiri care au devenit nume de partide erau la origine termene depreciative, poreclele cu care erau insultati de catre tabara adversa. Whig provine de la denumirea data unei fractiuni scotiene protestnte din timpul razboiului civil care era adversara regelui si sustinea armata parlamentului. Tory provine de la denumirea unor insurgenti catolici irlandezi care duceau un razboi de guerila impotriva lui Cromwell si care prin urmare sustineau regalitatea.

Ce caracteriza aceste doua grupuri? Tory sunt in general conservatori, aparatorii statusului quo, sustinatorii mai neconditionati ai monarhului si a privilegiilor Bisericii Anglicane, si se compun in principal din nobilimea propietara de mari domenii rurale. Whig sunt adeptii monarhiei constitutionale, parlamentare, a separarii puterilor in stat in spiritul lui Locke. Din punct de vedere a politicii confesionale ei sustin toleranta religioasa si punerea pe picior de egalitate a tuturor confesiunilor, a protestantilor neanglicani si a catolicilor, in detrimentul privilegiului exclusiv al Bisericii Anglicane. Din punct de vedere a componentei reprezinta mai degraba burghezia urbana.

In 1688 are loc un nou eveniment important pentru istoria parlamentarismului: Revolutia Glorioasa. Regele James (Iacob) II, isi pierde sustinerea din cauza convertirii sala la catolicism (urat in Anglia protestanta si anglicana) si din cauza aliantei sale franceze, este alungat in exil si inlocuit cu regentul Olandei si sotia sa principesa engleza Maria, chemati de catre parlamentari si lorzi. Iacob este trimis in exil, si inlocuirea sa pe tron echivaleaza practic cu renuntarea principiului mostenirii ereditare a tronului. Mult mai important insa este pentru istoria parlamentarismului si a democratiei este promulgarea legii constitutionale Bill of Rights 1689. Aceasta piatra de temelie a monarhiei constitutionale moderna limita definitiv puterile monarhului in ce privea legiferarea si consacra separarea puterilor, statul de drept si deplina libertate de opinie si de presa.

3. Primul om de stat autentic liberal este Charles James Fox (1749-1806), un excelent orator, un adversar vehement al regimului autoritar si absolutist al regelui George III, si un opozant ferm si elocvent al prim ministrului tory William Pitt cel Tanar.  Duelurile parlamentare intre Pitt si Fox sunt legendare. Fox, a fost de mai multe ori pentru scurt timp ministru de externe, dar in general nu s-a aflat la putere ci in opozitie. S-a remarcat fiind un avocat neconditionat a libertatilor individuale, a tolerantei religioase, un admirator (foarte controversat la vremea aceea) a Revolutiei Franceze, si un adversar al sclavagismului.

Modul in care apara cu absoluta fermitate principiile statului de drept, asumandu-si o pozitie absolut nepopulara pe moment dar corecta,  este cel mai bine ilustrat de un citat al sau. Inainte sa-l citez vreau sa explic despre ce este vorba. Subiectul este un principiu constitutional fundamental al oricarui stat de drept, habeas corpus, adica ilegalitatea detentiei abuzive, obligativitatea ca detentia sa fie motivata de o acuzare, arestatul sa fie infatisat unui judecator, si sa aiba dreptul la aparare. In vreme de razboi (sau a unor atacuri teroriste) politicieni conservatori au incercat sa suspende acest principiu. S-a intamplat in Marea Britanie si SUA in timpul celui de-al doilea razboi mondial, si tot acolo dupa atacurile teroriste din 2001 si 2005. Tot asa s-a intamplat si in perioada razboaielor napoleonice, cand Marea Britanie parea amenintata de o invazie franceza. Atunci Pitt si conservatorii aflati la putere s-au folosit de acest pretext al invaziei franceze pentru a suspenda temporar habeas corpus, si implicit statul de drept constitutional. Aceasta masura era probabil foarte populara in acel moment, avand in vedere situatia de razboi, frica de invazie, si necesitatea de a urmari presupusi agenti ai dusmanului. Replica lui Fox a fost: “We have no invasion to fear but an invasion of our constitution”

(va urma)